Bine, povestea mea cu sala incepe de mai de mult. Nu stiu cum sunteti voi insa pentru mine relatia cu sala a fost precum o relatie cu o femeie cu care te intelegi si te distrezi prima luna si dupa aceea totul devine sufocant si apasator. Ajungi sa zici, problema nu e cu tine, e doar a mea… iti lasi geanta special cumparata pentru antrenamente sa prinda praf in dulap si iti vezi de viata ta in liniste.

99999

Faza e ca trec zilele, se fac saptamani apoi ani si constati ca din ce in ce mai multi oameni se implica in aceasta relatie, salile devin din ce in ce mai atractive vizual, muzica e la zi, lumina bate cum trebuie si oglinizile, of, oglinizile, de unde le cumpara astia? Ma uit la mine in oglinda acasa apoi la sala si constat ca sunt 2 figuri complet diferite, merita sa mergi la sala.

Hmmm, da, relatia devine mai tolerabila, parca ne gasim puncte comune si cu totul simt ca relatia nu duce nicaieri, experienta activa din sala nu imi aduce ce am eu nevoie din antremanetul personal. Am invatat sa sar si sa ma misc la BPM de 145. Eu personal prefer sa merg la o petrecere Goa si sa ascult muzica la BPM asta decat sa stau in sala si sa ma lupt cu un burete care pentru seara asta reprezinta inamicul meu cel mai mare.

Asa ca am abandonat cu totul relatia asta cu sala. Ne-am distrat, am avut momente frumoase dar e momentul sa mergem inainte fiecare pe drumul lui.

Au mai trecut cativa ani si apoi fara nici o legatura cu povestea noastra o cunosc pe partenera mea de viata Ana. Ana, este instructor de Yoga. Eu deja montat din fostele mele relatii cu sala nu prea am fost inclinat sa accept invitatia ei sa vin la o clasa de Yoga. Intamplarea a fost ca m-am dus si din primul pas facut in sala de Yoga am simtit ca am calcat pe un teren unde putini dintre noi (barbatii) au calcat inaintea mea.

In seara acea am fost singurul barbat in clasa, emotii maxime, ganduri in cap oare gasesc o cale de scapare de aici? Calculez in cati pasi ajung pana la usa, mai stau un minut inainte sa fug spre ea (sa fug politicos – da?!) si o aud pe Ana ca incepem.

Mult nu imi amintesc din clasa respectiva, ce pot sa zic este ca am avut apoi o febra musculara mortala in anumite zone din corp in care eu eram ferm convins ca nu exista musculatura. Cert este ca am transpirat ca un caine si pe parcursul clasei ma tot gandeam: cum poate sa fie Yoga asa de dificila? – eu va jur, din exterior pare asa de usor insa sa si faci asta… – concluzia finala a fost ca eu nici macar sa ma aplec nu stiu daramite sa fac niste asane – ce inceput trist de relatie.

Stiti cum sunt intalnirile cu persoanele noi care din prima secunda stiti ca totul va merge dificil, dar cu totul ca aveti toate semnalele ca nu e ok, plecati de la intalnire si stiti cu siguranta ca veti  intalni din nou. Primele 3 zile (dupa clasa) in care efectiv nu am putut sa gasesc nicio postura in care sa NU ma doara ceva am jurat la toti zeii din lume asta (si nu stiu daca stiti dar sunt multi) ca eu nu ma mai intorc acolo EVER!!

A 4-a zi dupa clasa m-am trezit si corpul meu s-a simtit diferit, parca el is dorea sa revina acolo la clasa, la durere, la transpiratie, la dificultate ca sa se simta si mai bine. Stiam ca o sa ma mai intalnesc cu femeia acea, se simte de parca ma indragostesc din nou, doar ca de data asta ma indragostesc de corpul meu.

Comments

comments